Într-o seară de vară, la Londra, când în Hyde Park fumega luna și toată lumea umbla pe iarbă (lege care n-are circulație la noi), într-o seară de vară aromată de o sticlă de vin spaniol, când marele nostru antrenor Titi Teașcă cucerea lumea cu bancurile și cu teoriile sale adevărate despre fotbal, cunoscutul și apreciatul nostru jurnalist sportiv Petre Cristea, prieten de inimă și de amintiri, mi-a spus: "Trebuie să merg în Brazilia, să-l văd pe Pele acasă la el, unde nimeni nu are curajul să-i rupă picioarele".

Era în seara când un fundaș anonim din echipa Portugaliei îl azvârlea pe cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor din careul magic pe o targă purtată de patru infirmieri. Striga în noi ura împotriva mediocrității brutale și ne durea triumful de o clipă a niminiciei omenești. Din momentul când Pele fusese predat brancardierilor, o stea se stinsese în ochii a sute de milioane de spectatori și telespectatori care urmăreau întrecerile din cadrul Campionatului mondial de fotbal (1966).

Am citit această carte din seară până-n dimineață. închizând-o, i-am mulțumit în gând lui Petre Cristea. Noaptea a alunecat printr-un pârâu al frumuseții, purtându-mă de la vărsarea Amazoanelor cale de multe mii de kilometri, de-a-lungul coastelor Atlanticului, prin Copacabana, prin Rio de Janeiro, deasupra Ecuatorului, prin jungla înfricoșătoare, legănându-mă apoi pe talazurile uriașei galerii de pe Maracana în ritmurile bateriilor de petarde și de tobe. Purtându-mă prin lumea fotbalului brazilian, mă și vedeam alături de Petre Cristea, într-o viitoare călătorie, colindând străzile și stadioanele Mexicului, însoțind echipa României la marea întrecere a lumii, să o vedem jucând și învingând marea favorită care se cheamă Brazilia cu regele ei, Pele.

Petre Cristea a visat un western cu fotbal - și s-a trezit (era în Mexic, sub fereastra hotelului cânta o orchestră de mariachis și doi copii având ochii lui Juanito, același zâmbet de ciocolată și aceiași dinți de sidef, împodobeau cu panglici un purceluș), a pus mâna pe creion și a refăcut pentru noi o poveste plină de dragoste și de amar. "Nu trageți în antrenor" este cartea care vorbește despre cea mai frumoasă, și, pe alocuri, cea mai dureroasă aventură a echipei noastre naționale: drumul spre legendarele platouri mexicane și o înfrângere, complet nemeritată, care ne-a smuls din câmpia dulce a iluziilor. Povestea spusă de Petre Cristea e o lacrimă nezvântată, cercelul nostru de aur pe care l-am pierdut în fum.

Mătasea gândului risipit în aceasta carte e smulsă din cerul Grantului (simbolul românesc al patimii pentru fotbal), din gardurile cântând cu clopoței de zorele, din sărbătoarea ce se așează în sufletul Giuleștiului în clipa când se deschid porțile stadionului și lumea începe să miroasă a lemn domnesc și a vorbă răsucită pe gâtul calului, care, după împrejurări, va fi tăiat sau potcovit cu potcoave de argint. Petre Cristea scrie alert - de altfel, el trăiește alergând după himere - în pagina lui înflorește gluma bună (cine-a trăit pe lângă Gara de Nord se bate cu Dumnezeu pe catarama cingătorii chiar și pe patul morții), tristețea e o eșarfă cusută la capete cu arnici. O carte bună e un păcat fecioresc, e un gând bun care-ți pune-n ochii sufletului două boabe cu dor.

Petre Cristea a scris o carte care îți răscolește sufletul în momentele când stadioanele sunt copleșite de liniște. El a scris o carte cu lacrimi, cu dureri și mai ales cu speranțe. Petre Cristea dă dimensiuni reale unei echipe mari ce putea să adune toate orchestrele de mariachis din Guadalajara să-i cânte în fiecare dimineață sub fereastra lui Răducanu, a lui Dinu și mai ales a lui Dobrin. Petre Cristea ne-a dăruit o carte luminată de adevăr și pasiune, rupte dintr-o mare simțire pentru fotbalul românesc, pentru gloria lui.

Bunul meu prieten, Petre Cristea, vine să mă scoale la miezul nopții ca să mă întrebe dacă-l mai iubesc. Răspunsul: întrucât nu ești dușman, bine ai venit! Sunt convins că ai terminat o nouă carte și, după obiceiul tău, ai scris-o foarte pătimaș și... neînțelept, astfel că ai nevoie de un spin, doi, trei pe tija trandafirului. La florile pe care tu le deschizi pentru mirarea lumii eu am un singur răspuns: mireasma lor nu se va topi nici în iarnă. Suntem prea vechi prieteni (și prea vechi), ca să nu ne lăudăm între noi. Ești un jurnalist sportiv de primă clasă și ai vână de scriitor. Ce nevoie ai tu de recomandările mele? Probabil că ploua pe țigla casei tale și nu aveai cu cine să asculți cântecul ploii. Este un cântec al nostalgiei, al depărtărilor de demult, al minunilor noastre din tinerețe și mai ales al marilor iubiri pe care le-am pierdut (și nici nu vrem să le mai recuperăm, știm noi de ce)!

Petre Cristea, această nouă carte a ta ne cuprinde pe toți cei ce-am fost aproape de Dumnezeu, I-am sărutat mâna pe furiș (și hoțește, pungași fiind din naștere), I-am pus aur în pahar, noi bând vinul, I-am închinat lumânări, noi mâncând mierea și L-am sculat la miezul nopții ca să-i spunem: "Doamne iartă-ne, am încălcat toate cele zece porunci și, nu Te supara pe noi, mâine vom face la fel!" Și Dumnezeu, în mare mila Lui, ne-a răspuns: "Copii, învățați alfabetul vânzării pentru că nu pot pogori pentru fiecare pe pământ. Câte lumânări îmi puneți voi în sfeșnice? Una, două, trei. Steaua, Dinamo și Craiova umblă cu sfeșnicele pline și voi veniți cu lingurica. Ceara, ceara și fitilul face lumânarea."

Petrica Cristea, să îngenunchem și să-L rugăm pe bunul Dumnezeu, să ne primească și nouă părăluța cinstită, câștigată din sudoarea frunții și vânzarea acestei cărți scrisă cu bucuria inimii și adunată cu iubirea de prieteni.

Penalty este un nume periculos. Întâi de toate este ca o așteptare plină de speranțe, o superstiție și o desnădejde. Niciodată n-a făcut nimeni o listă a penalty-urilor ratate... Eu sunt unul din cei care le-au ținut socoteala și, vă rog, ciupiți-vă de obraz sau de unde vreți, numărul penalty-urilor ratate într-un campionat de elită (nu este cazul campionatului nostru în ultimul deceniu), este egal cu cel al penalty-urilor transformate.

Întrebări: E bine să pui mâna pe mingie în suprafața de pedeapsă? E bine să-l iei pe adversar de beregată în careul de 11 metri? E bine, numai dacă ai un portar ca Ducadam, ca Lung sau ca Liliac. Și e foarte rău dacă ai o momâie ca Toader de la Rapid. E întotdeauna bine să încerci să nu lași mingea să se strecoare în poartă pentru că mai există și hăbăuci ca Gică Popescu și Mateuț care pot înscrie de la 40 de metri, dar niciodată de la punctul de penalty. De aceea în funcție de jucători și de calitățile lor, penalty-ul ar trebui fixat la 23, 35 sau chiar 40 de metri. Zic asta, mințindu-mi că Hagi, vedetă pentru care miliardarul Berlusconi își numară dolarii, a ratat în cariera lui pe puțin 15 penalty-uri și a înscris 20 de goluri trăgând de la centrul terenului.

Penalty este o lovitură primejdioasă când se transformă în... publicație pistol, fiindcă are întotdeauna golul pe țeavă și țeava pistolului fixată pe tâmpla inamicului. Cine sunt inamicii noștri (pentru că de prieteni suntem sătui), cărora să le acordăm câte un penalty? Teroriștii; Arbitrii fără avere; Președinții de cluburi (încă nearestați); Agenții electorali ai celor 70 de partide care au făcut din viața noastră un stadion în care jucătorii se calcă în picioare unii pe alții; Necumpărătorii ziarului de față; Poștașii care se fac că au uitat adresa abonaților lor; Observatorii federali care nu mănâncă decat icre negre și beau vin vechi din pivnițele echipelor gazdă; Gogomanii; Conducătorii clubului Steaua, în frunte cu Gațu și Gavrilă (precum și alți ciobani de la oi); Voinescu și Teașcă, pensionari limbuți.

Vă asigur că revista Penalty este una de gâlceavă și din coloanele sale va voi arunca mănușa tuturor celor ce m-ați înjurat în față, în gând și în somn. Vă știu pe toți și am să vă învăț eu minte!